A treia zi la KL incepe sa aiba alta fata, ne mutam la Lanson Place la etajul 17, am rezervat pentru o luna un apartament. Salonul e foarte frumos, bucataria mica cu tot ce trebuie, camera de dormit mare, imensa, baia de asemeanea.
Avem doua balcoane de sticla care te fac sa vezi pana jos, iti schimba viziunea. Nu stiu daca azi, as mai merge intr-un astfel de aprtament mi-am mai face aceeasi impresie, dar dupa seara precedenta neagra, aici e paradis. E foarte curat si stralucitor, si cat de cordiali toti cei ce lucreaza la hotel. Seara am ramas fara grai: orasul la picioarele tale si mii si mii de luminite, superb. KL seara e o bijuterie stralucitoare, un briliant. Incercam sa ne simtim acasa si pregatim impreuna prima cina pe balcon, senzatia e foarte placuta, intimitatea creata alaturi de sotul meu ma mai face sa uit teribilul incident. De fapt mi-am revenit greu, spun asta pentru ca am avut cateva saptamani cand ma trezeam dintr-un vis similar cu scena furtului. Incerc sa ma bucur de frumusetea din jur, seara cand stai in pat vezi orasul ma picioare, inexistenta peretelui exterior face ca spectacolul de afara sa fie mai savuros.
Ma rog sa fie mai bine maine, dar inteleg ca sunt afectata mai mult decat credeam… nu am curajul sa ies singura din casa, mi se pare ca toata lumea ma primeste si cand se apropie cineva de mine tresar… uf, trebuie sa-mi revin, dar cum? In primele zile de Lanson Place vine un domn care sa ne ajute sa desfacem valizele inchise, aici exista si asa ceva, spargatori autorizati, norocul e ca in fine nu mai trebuie sa asteptam inca 2 saptamani pentru a ne schimba hainele de pe noi.
Ce bucurie cand am descoperit ca nu pierdusem chiar tot, am gasit in geanta calculatorului si 4 dvd-uri cu pozele de la nunta, incepe sa mai rasara soarele si pe strada mea.
Zilele trec si imi dau seama la nici 2 saptamani de Kuala Lumpur ca sunt aici de mult mai mult timp. Cred ca imi place mult aici si ca ma voi adapta repede.
Mariajul meu a inceput sub auspicii foarte bine, sotul meu devine pe zi ce trece parte din existenta mea, ma tot intreb daca e adevarat ce traiesc.
Imi place mult sa fiu maritata dar cu cine altul decat cu el, iubitul meu.ma intreb daca asta, fericirea mea personala nu face ca peisajul sa fie mai frumos, dar nu cred ca exagerez mult.poate starea de bine personala ma ajuta sa „gust” mai bine ceea ce e in jur. Bineinteles ca ma influenteaza inaltimea celor 17 etaje, cu orasul la picioare, ca oamenii aici mi se par toti scoliti la pensioane de buna purtare, te intreaba tot timpul cu ce sa te ajute, la hotel, in magazine, toata lumea disponibila si foarte servila. Oare de ce se poarta asa? Pentru banii tai? Se comporta foarte bine, au rabdare cu tine, sunt chiar un pic umili si plin de respect. Incep sa-i urmaresc cu atentie, au gesturi fine, nu se misca brusc, nu vorbesc tare si fata parca are surasul intiparit… incep sa-mi schimb putin propriul comportament. Invat din viata de zi cu zi ca nu e frumos sa arati cu degetul se indica directia cu degetul opozabil sprijinit pe pumnul strans, a arata cu degetul mi s-a explicat ca e o ofensa. Invat sa surad si eu mai des, asa poate mai uit de incidentul cu poseta, doamne cat imi pare de rau!
Incepe pentru noi apoi preriada pentru cautarea casei in care sa stam pe perioada malaesiana.
Da, asta e o alta etapa a inceputului nostru aici. Invat ca trebuie, dar nu exista exceptie, sa ne descaltam in aproape toate apartamentele de aici.
Prin intermediul Cynthiei, o chinezoaica de 65 ani ce nu-i arata, incepem sa cunoasteam Kuala Lumpurul din mai multe unghiuri. Cynthia a foarte amabila si important e ca vorbeste o engleza ce se poate intelege. Cu ea incepem deci explorarea noastra, arhitectura exterioara a blocurilor de locuit e un spectaloc de forme si asocieri de materiale, totul se desfasoara mai ales pe inaltime, in interior e o simfonie de confort dublat de design placut. Prima inpresie e foarte buna: apartamentele sunt foarte spatioase, incapatoare, cu nenumarate bai si baite, necontand ca uneori au 4-5 dormitoare, chiar si bucataria are baie, exista una si pentru femeia de servici( inteleg ca aici nu se poate fara). Cand vii din spatiul meu mioritic, mototon si tern datorita a 50 ani de inregimentare asa zis comunista, explosia de forme si culori nu are cum sa nu te impresioneze. Daca ar fi sa dau note pentru a decide care apartament e mai bun pentru noi, 10 nu e suficient… faptul ca suntem intr-o tara tropicala face ca sa ai impresia de multe ori privind pe ferestrele apartamentelor vizionate ca esti in jungla, palmieri si liane de toate formele. Uneori pe strazi care nu sunt asa de departe de centru ne intalnim cu maimutele mici, incepe sa mi se faca frica.
In unele parcari conturul parcarii contine otrava pentru serpi, cica pot intra in tevile de esapament…mmm
Imi place fiecare casa, asta e defectul, decidem ca trebuie sa mai stam in hotel chiar si mai mult, sa nu ne pripim cu casa. Ma visez stand in toate apartamentele vazute. Iubirea mea schimba ideea si se gandeste si la posibilitatea de a cumpara un apartament aici la KL, are dreptate.
Intre intalniri si intalniri sa vedem case, viata mea incepe sa decurga normal. Chiar daca suntem la hotel incep sa-l fac pe sotul meu sa se simta acasa si sa ne relaxam impreuna in seratele libere. Asa ca dupa ce mancam vedem si cate un film in camera, cat e bine sa adorm in bratele iubitul meu!
Incep sa imi fac curaj si sa ies singura in oras, nu departe de hotel, fac si cumparaturi, totul sau mai bine zis aproape totul e tradus in engleza, cu toate ca nu o cunosc ma ajuta mult. De fapt am constatatca in primele zile am invatat o multime de cuvinte asa la magazin. La supermarket se gasesc de toate, inclusiv fructe si legume ce le mancam in Europa, dar sunt si altele… foarte ciudate. Mancarea la prima vedere e relativ ieftina, chiar daca sunt intr-un magazin destinat expatriatilor, cea mai piparata la pret e cea de provenienta europeana. Totusi pentru inceput incep sa cumpar ce cunosc asa nu dam gres si incet incet sa gustam din bunatatile locale.
Incepem sa mai cunoastem si alte fete la Kuala Lumpur, o parte din colegii sotului mei, mergem la restaurant japonez in compania lor. Seara placuta dar cred ca eu eram cam crispata, imi era frica sa nu fac o impresie rea si sa-l fac de ras pe sotul meu, incercam sa fiu atenta la ce vorbesc si cum mananc cu betisoarele, ei le manuiau foarte bine. Orasul seara e un furnicar plin de restaurante si de locuri de distractie, daca te plimbi seara iti face impresia ca aici toata lumea e la distractie in vacanta. Zona „triunghiului de aur” e plina de rastaurante, cluburi si magazine. Furnicar de lume nu alta, diversitatea de etnii te imbata, pe strada mirosuri peste mirosuri, condimente, parfumuri, fructe care miros ciudat la deschiderea lor (oxidarea cu aerul face ca mirosul sa vie greu si… greu de suportat pentru neavizat), totul accentuat de caldura umeda pentru mine aproape fierbinte. Cu toata aceasta nebuneala lumea e draguta aici tot timpul, politicoasa si nu-si pierde rabdare niciodata. Asta te face sa te simti foarte bine, la magazine cand vand ceva sunt foarte servili, dar nu agasanti ca turcii, chiar daca le spui ca doar vrei sa te uiti te trateaza cu respect si au rabdare sa-ti arate calm toata marfa de care esti interesat. O sa facem in tara asta un curs inconstient de buna crestere si purtare! E imposibil sa nu te contaminezi. Mi se pare ca inca din prima luna de Asia am trait cat nu s-a intamplat intr-un an.
De fapt incepe sa-mi placa mai mult aici, amintirea nefericitului incident cu poseta se estompeaza si incep sa vad ca lucrurile se imbunatatesc pe zi ce trece. Dimineata incerc sa-mi fac programul zilnic: cumparaturi in diverse magazine, asa experimentez mai multe, merg la sala de sport sa-mi mai antrenez muschii, ce viata. Nu-mi vine sa cred ca e vorba de mine. Nu credeam ca pot duce o astfel de viata! Pot spune ca-s cea mai norocoasa persoana de pe pamant: iubesc si ma simt iubita, sunt fericita si dau fericire!
Privesc in jur si incerc sa inteleg ce este in jurul meu, vreau sa gust la maxim viata de aici. Toate perceptiile si povestile mele vin fireste dintr-o comparatie continua a ceea ce eram invatata sa vad acasa si ceea ce e realitatea malaiesiana din capitala. Orasul furnicar, cu foarte multe mini moto, e pretentios sa le spui scutere pentru ca sunt vai de mama lor, dar cu toate acestea nu se aud clacsoane, uneori e un vacarm si traficul e destul de mare, cand spun trafic trebuie sa se inteleaga ca nu te misti, stai pur si simplu in strada. Se mai intampla ca cineva sa-ti taie calea sau sa se incadreze gresit dar ce credeti ca i se spune ceva de dulce? Nu, nu, nu! Nu se injura si nu se ridica tonul, nu se fac semne obscene pe strada, adica vorbesc de participantii la trafic. Si zambesc, zambesc tot timpul, mi se pare ireal ca toata lumea asta sa fie fericita. Dar despre ce fericire vorbim? Ce e fericirea?
Ploua, iar cand spun ca ploua trebuie sa se inteleaga cum si cat ploua. Dureaza cam o ora, nu se mai intelege nimic afara pentru ca nu se vede nimic. Ploua inundabil dupa cum eram invatata acasa, dar la astia nu se inunda. Dupa ploaie aerul e mai greu de respirat, e umed si cald ca intr-o sauna. De fapt incep cred sa ma obisnuiesc si cu umiditatea, un pic dar conteaza si asta. Observ ca nu mai am nevoie de asa multa crema hidratanta de corp, probabil ca pielea e saturata intr-o oarecare masura de apa din aerul umed. Ni se spune ca asta nu e maximul de umiditate si caldura, asta pentru ca ne-am exprimat ca nu e asa rau.
Nu stiu ce sa cred, asta e adevarul sau e lumea nemultumita ca incepe sa-ti placa? E de preferat starea de nemultumire? Studiez un pic fenomenul, si incep sa ma gandesc in directia asta si sa fiu mai atenta la reactiite celor din jur.
Oricum ar fi spre norocul nostru peste tot e aer conditionat si poti suporta. De fapt e prea frig in interior decat afara si prima senzatie e ca te congelezi.
Si ploua, ploua si ieri la fel de tare si alaltaieri si mai tare, ploua regulat aproape la aceeasi ora de nu se mai vede nimic pentru mai bine de o ora.
De fapt aici e ciudat cand nu ploua.
Realizez trecerea timpului prin faptul ca am implinit o luna de la nunta.
Ma simt aici de o viata si iubitul meu mi se pare ca e dintotdeauna cu mine. Asta oare inseamna ca sunt indragostita? Pana a-l cunoaste pe el nu s-a mai intamplat sa simt asta si schimbarea de atitudine pe care o am de cand am inceput sa tin la el m-a surprins si pe mine. Mi se pare ca in luna asta s-au intamplat foarte multe, exagerat de multe, in primul rand mi s-a schimbat total viata, nu mai vorbim de tara, continent, limba, etnie. Cat de fericita sunt si realizez ca … plutesc in continuare si am inceput sa nu mai am flesh-uri cu furtul posetei. Fiecare zi devine o bucurie ca ma trezesc in bratele iubirii mele. Si ploua… ploua pana la nesfarsit.
Viata noastra se normalizeaza incet incet si daca nu participam la cate o actiune la care este invitat sotul meu, vizitam case. Asta ne ajuta sa invatam mai repede orasul si sa ne descurcam mai bine si singuri. Incerc sa fac tot timpul cate ceva si sa fiu ocupata la maxim, asa fara sa ma plictisesc, e prima data in viata mea cand nu muncesc. As vrea sa comunic mai mult si cu alti oameni, incerc sa-mi fac noi cunostinte.
Singura persoana cu care vorbesc cu adevarat e sotul meu, poate fi bine sau nu. Incerc doar sa nu fiu stresanta si sa las un pic de aer si iubitului meu. Dar ma si apropie mult de el si e unicul om de incredere pentru mine in momentul de fata.
Din lipsa de activitate scriu acasa des, vederi, scrisori de toate, simt nevoia sa comunic. Incep sa ma obisnuiesc cu ideea ca trebuie sa nu astept prea multe de la nimeni, mai ales din tara mea.
In timpul liber ne plimbam incercand sa cunoastem cat mai mult din imprejurimi. Prima destinatie, in week-end-ul cand am inchiriat masina am iesit la Shah Alam. Se apropie cursa de motociclism si cum se poate sa ratam noi… de la Shah Alam mergem sa vedem unde e circuitul de moto GP. Am un sentiment ciudat de imensa fericire… sotul ma impinge sa incerc sa conduc in parcarea goala, ce ciudat, volanul pe dreapta, dar ce credeti stiam sa conduc cu volanul pe stanga? Nu! Asa ca in speranta ca-mi voi face mai repede actele, nu mai vorbesc de ambasada, incerc sa vad daca sunt in stare. Faptul ca sotul meu e cu mine si ma indeamna ma face sa-mi mai creasca increderea in mine, daca are el inseamna ca pot. dar sa revenim la premiul de mociclism de la Sepang.
In fine ne mutammmmmmmmm! Nu-mi vine ca cred… ma obisnuisem la hotel dar ma si plictisisem, voiam casa mea si lucrurile mele, eram de 6 luni cu lucrurile din valiza. Casa ne place, dar ca la inceput trebuie sa ne ocupam de tot si sa ne desmeticim cine ne poate ajuta. Eu sunt in culmea fericirii, sotul meu mai putin… el e mai sceptic si perfectionist, dar trebuie sa fie unul din noi asa si ma bucur ca e el. Viata mea prinde un altfel de contur, incep sa ma gandesc cum sa amenajam mai bine sa fie casa ce ne poate reprezenta. Asa de multe idei, asa toate avalansa ca nu pot sa le materializez pe loc, nu ma pot concentra asupra unui lucru.
Sunt cam extaziata, asta-i adevarul.